Rolul Producţiei în Parteneriat

• Article: Rolul Producţiei în Parteneriat. Oportunităţi pentru România

URL = http://crip.ro/EN/article.php?articol=76

(note: I am not sure the concept of peer production is translated in the optimal way - Michel Bauwens)

Text

Acest eseu este structurat pe trei părţi. Prima parte este o prezentare generală a naturii crizei actuale şi a modului în care s-ar putea relua creşterea economică. A doua parte explică rolul dinamicii parteneriale („peer to peer“) în această reorientare a economiei noastre politice, iar a treia parte explică implicaţiile politice ale acestei dinamici, precum şi posibilităţile unei etape de tranziţie către o societate postcapitalistă, axată pe producţia în parteneriat.

Partea întâi: Înţelegerea prezentei crize

Natura prezentei crize

Modul cum înţeleg prezenta criză este inspirat de lucrările despre ciclurile lungi ale lui Kondratieff şi de modul cum au fost îmbunătăţite, în special de către Carlota Perez în lucrarea sa Technological Revolutions and Financial Capital (Revoluţiile tehnologice şi capitalul financiar). Această lucrare a fost recent adusă la zi şi reinterpretată de Badalian şi Krovorotov.

Ideea centrală a acestor abordări este aceea că istoria poate fi redusă la o serie de cicluri lungi de dezvoltare tehnologică, încastrate într-un cadru instituţional de sprijin. Aceste cicluri lungi sfârşesc inevitabil printr-o criză, printr-un Şoc Brusc al Sistemului, semn că vechiul cadru nu mai este funcţional.

De ce stau lucrurile aşa?

Aceste cicluri au o anumită logică internă. Ele încep cu o perioadă de gestaţie, în care se naşte noua tehnologie, creând entuziasm şi agitaţie, dar aceasta nu poate încă ieşi la suprafaţă deoarece cadrul instituţional reflectă vechile realităţi. Perioada de gestaţie este urmată de una de maturare, marcată de o adaptare instituţională, investiţii masive ale statului şi investiţii productive ale mediului de afaceri, care duc la un ciclu de creştere. Urmează o perioadă de saturare şi declin, în care statul dă înapoi, investiţiile mediului de afaceri devin parazitare, conducând la un ciclu de contracţie cu speculaţii financiare nesusţinute economic şi care sfârşeşte cu un Şoc Brusc al Sistemului (1797, 1847, 1893, 1929 sau 2008).

Pentru a înţelege actuala perioadă în contextul schiţat mai sus, câteva date sunt esenţiale:

– 1929: Şoc Brusc al Sistemului care încheie precedentul ciclu lung;

– 1929-1945: perioada de gestaţie a noului sistem;

– 1945-1973: perioada de maturare, zilele bune ale sistemului fordist, bazat pe petrolul ieftin indigen din SUA;

– 1973: şocul inflaţionist al petrolului, care a condus la globalizarea externă, dar şi la investiţii speculative şi la faza descendentă, care a sfârşit în

– Şocul Brusc al Sistemului din 2008.

Trebuie reţinut că fiecare ciclu lung, de aproximativ 50-60 de ani, s-a bazat pe o combinaţie de dezvoltări structurale în producţie şi distribuţie. Economia modernă se concentrează doar pe aspectul monetar, dar criza nu poate fi explicată dacă nu luăm în considerare şi aspectul fizic.

Astfel, fiecare ciclu lung a fost un efect combinat al următoarelor elemente:

1) o nouă formă de energie (de ex. dominaţia Marii Britanii s-a bazat pe cărbune, dominaţia SUA s-a bazat pe petrol); la începutul unor noi cicluri, noua putere dominantă are acces privilegiat la o resursă internă ieftină, care îi fundamentează dominaţia; când această resursă ieftină secătuieşte, se produce o criză (inflaţionistă), care forţează puterea dominantă să caute prin lume noi resurse. Aceasta conduce atât la globalizare rapidă, cât şi la naşterea unor noi periferii. Deoarece ultima fază este legată de globalizare şi de controlul resurselor externe de energie, ea este de asemenea strâns corelată cu o extindere excesivă a puterii militare, factor decisiv în slăbirea dominaţiei jucătorului principal;

2) o inovaţie tehnologică radicală (nu mai mult de trei, conform autorilor); ultimele trei fiind:

• 1830: motorul cu aburi şi căile ferate

• 1870: industria grea

• 1920: industria automobilelor şi producţia de masă;

3) un nou tip „hiperproductiv“ de „exploatare a teritoriului“; aici apare folosirea pământului. În ultima perioadă, deşi beneficiile de ansamblu îi sunt contestate, agricultura industrială şi „revoluţia verde“ au condus la un salt în capacitatea de producţie a agriculturii. Ultima etapă, „parazitară“, a ciclului lung este marcată şi de hiperexploatarea terenurilor existente. Un exemplu ar fi furtunile de nisip („Dust Bowl“) din Statele Unite din anii ’30. Această acumulare de probleme conduce în schimb la căutarea unor noi metode de exploatare a pământului care să poată fi folosite pentru a dezvolta noi tipuri de terenuri pentru ciclul următor;

4) un sistem financiar adecvat: adică, un nou tip de companii publice şi investiţii de genul New Deal (cum a fost Planul Marshall) în etapa de creştere a ciclului, care se transformă în investiţiile parazitare ale capitalismului-cazinou într-o a doua etapă. De reţinut că Badalian şi Krovorotov notează că fiecare nou sistem financiar a fost mai socializat decât cel precedent, de exemplu societăţile pe acţiuni permit unui număr mai mare de acţionari să investească. În etapa de dezvoltare, noile mijloace financiare, aflate în creştere, alimentează marile investiţii în infrastructură necesare pentru a crea noul motor de acumulare; în faza de declin, sistemul financiar depăşeşte capacităţile economiei productive, se separă de aceasta şi începe să realizeze investiţii parazitare;

5) un anume tip de contract social. Şi aici putem vedea cicluri de „socializare“ din ce în ce mai intensă. De exemplu, contractul social fordist a creat consumatori în masă în prima fază, bazată pe pacea socială încheiată cu sindicatele, în timp ce în a doua fază, parazitară, partea cuvenită muncitorilor s-a redus drastic, fiind înlocuită cu o îndatorare sistemică a consumatorilor, ceea ce a condus la actualul Şoc Brusc al Sistemului;

6) un mod propriu de a concepe organizarea instituţiilor umane, în special a tipurilor de afaceri şi a relaţiilor între conducere şi muncitori, dar şi a tipurilor de colaborări între angajaţi şi între angajaţi şi conducere;

7) aşa cum am arătat mai sus, fiecare ciclu a fost dominat de asemenea de o mare putere politică, iar în cea de-a doua fază, de expansiune, s-a ivit o nouă periferie, creând germenii unui val viitor de dominaţie a unor noi jucători. De exemplu, Statele Unite au fost periferice în ciclul lung al dominaţiei Imperiului Britanic, dar au ajuns să fie dominante în etapa următoare.

Rădăcinile actualei crize

Nu trebuie să uităm care sunt caracteristicile esenţiale ale unui ciclu de contracţie: ceea ce permite creşterea într-o primă fază devine o povară neproductivă în cea de-a doua fază a ciclului, cea de declin.

Dacă evaluăm cei 6 factori, putem vedea cu uşurinţă unde se află problemele:

1) Epoca combustibililor fosili abundenţi se apropie de sfârşit; după momentul de vârf al consumului, petrolul va deveni din ce în ce mai scump, făcând ca producţia bazată pe petrol să devină neeconomică. Energia nucleară nu este un înlocuitor real pentru petrol, căci materia primă din care este extrasă e limitată şi, în plus, pune o sumedenie de probleme pe termen lung datorită reziduurilor.

2) Epoca producţiei de masă, bazată pe dominaţia automobilului, presupune o povară prea mare pentru mediu; automobilul este / a fost un mijloc de transport puternic dependent de energia ieftină.

3) Agricultura industrială distruge solurile şi este bazată în principal pe derivate din petrol, care sunt epuizabile.

4) Sistemul financiar este falimentar, iar cauţiunea de 10 trilioane de dolari secătuieşte investiţiile productive, transformându-le în investiţii parazitare, neproductive.

5) Contractul social fordist, care a eşuat în anii ‘80, a condus la o slăbire a clasei de mijloc occidentale şi la o nesiguranţă generalizată şi nu mai funcţionează după Şocul Brusc al Sistemului.

6) Vechea putere dominantă, SUA, nu îşi mai poate permite dominaţia, şi a trezit periferia, care cel mai probabil va fi identificată cu Asia de Est. Puterile care văd oportunitatea de a concura caută noi structuri societale care să le ajute să crească. Ele nu se pot baza pe strategiile ciclurilor muribunde pentru a atinge aceste scopuri, ci trebuie să îşi inventeze unele noi.

Germenii Noului

La ce inovaţii ne putem aştepta dacă apare un nou ciclu?

1) Tehnologia energiei reînnoibile există, dar necesită cel puţin 150 de miliarde de dolari investiţii anuale pentru a deveni economică, şi asta numai în SUA. Un Acord Verde de tip New Deal ar putea face saltul către o nouă eră energetică. Utilizarea masivă şi risipitoare a energiei din epoca combustibililor fosili va trebui înlocuită cu o utilizare axată pe precizie. Energia solară va fi probabil coloana vertebrală a energiilor reînnoibile, dar e posibil să fie găsite şi alte forme.

2) Epoca producţiei de masă este pe punctul de a fi înlocuită cu o producţie locală de serie mică.

3) Agricultura organică postindustrială s-a dovedit deja a fi mai productivă decât agricultura industrială, care este distructivă, dar trebuie să fie generalizată.

4) În ultimele decenii s-au dezvoltat germenii noului sistem financiar, bazat pe creşterea socializării orientate spre societatea civilă.

5) Periferia (ţările emergente) s-a trezit şi cel mai probabil va conduce către o dominaţie a regiunii est-asiatice. Există oportunităţi şi pentru alte ţări cu pieţe emergente, în cazul în care acestea găsesc un mod adecvat de integrare locală a resurselor productive oferite de noul ciclu economic. În acest context anticipăm un succes viitor al Braziliei şi semnalăm potenţialul Rusiei, cu imensele sale resurse şi cu întinderile puţin exploatate.

6) Reţelele sociale şi internetul, acum utilizate preponderent de către societatea civilă şi indivizi conectaţi, vor schimba profund natura afacerilor şi a modului de organizare umană. Societăţile vor trebui să treacă printr-un proces profund de reproiectare pentru a încorpora beneficiile hiperproductive ale reţelelor sociale.

Parteneriatul şi noul contract social

Un nou ciclu lung a fost asociat istoric cu o creştere a rolului statului şi a sectorului public, doar acestea putând întreprinde investiţiile necesare pe care sectorul privat nu le poate recupera în fazele timpurii.

Totuşi, trebuie să fim conştienţi că una dintre trăsăturile fundamentale ale noii perioade este reînvierea rolului societăţii civile. Internetul permite forţelor societăţii civile să se organizeze singure în scopul creării unei valori comune, şi anume prin producţia în parteneriat. Comunităţile globale s-au arătat capabile să fie hiperproductive în crearea unor instrumente complexe de cunoaştere, a unor programe gratuite şi modificabile (open source), şi – acum tendinţa este în creştere – produse proiectate deschis (open design), asociate cu manufacturarea distribuită (distributed manufacturing).

Aceasta înseamnă că ne aflăm în faţa unei noi forme hibride de producţie, care combină existenţa comunităţilor pentru proiecte deschise autocoordonate la nivel global cu asociaţiile pro-beneficiu[1] sub forma fundaţiilor care coordonează infrastructura cooperării, şi un mediu de afaceri asociat, care beneficiază de pe urma acestor comunităţi de producţie în parteneriat.

Aceste companii, care fac posibilă şi potenţează producerea de valoare socială, au devenit răsaduri pentru companiile dominante de mâine (Google, eBay etc.). Companiile vor fi nevoite să se deschidă către co-proiectare şi co-creaţie, în timp ce distribuirea (miniaturizarea) mijloacelor de producţie fizică va face posibil ca unităţi de producţie mai mici, locale să joace un rol mai important în procesul de producţie. Credem că rolul companiilor multinaţionale, orientate strict către profit, fără a avea rădăcini în comunităţile locale, se apropie de sfârşitul istoric şi va fi înlocuit din ce în ce mai mult de noile modele de entităţi care combină profitul cu realizarea de bunuri publice şi sociale. Pentru stat, aceasta înseamnă să migreze de la tipul de stat neoliberal sau social la cel de stat partener, care permite şi împuterniceşte producţia socială.

Aşadar, noul contract social va însemna:

1) Extinderea antreprenoriatului la societatea civilă şi la baza piramidei.

2) Noi instituţii care o duc bine, urmărind binele comun.

3) Mecanisme de finanţare socială, bazate pe parteneriat.

4) Mecanisme care susţin inovaţia socială (co-proiectare, co-creaţie) şi producţia în parteneriat de către societatea civilă.

5) Societăţi participative şi alte forme de organizare umană.

6) Concentrarea pe producţia fizică în serie mică, locală, precis ţintită, dar conectată la comunităţile globale de proiectare deschisă.

Desigur, prezentarea acestui nou ciclu este speculativă şi trebuie menţionate obiecţiile care i se pot aduce.

În primul rând, nu poate să apară în absenţa unei lungi perioade de ruptură şi de adaptare, care este necesară şi pentru răscumpărarea datoriilor lăsate de perioada precedentă.

În al doilea rând, deşi ciclurile lungi au apărut în ultimele două secole din motive structurale, criza severă legată de epuizarea combustibililor fosili, precum şi impactul schimbărilor climatice ar putea provoca o deviere de la acest scenariu.

Se poate de asemenea ca actualul sistem de creştere infinită fiind incompatibil cu supravieţuirea biosferei, aceste tendinţe ciclice să fie întrerupte de o criză mai profundă, care va implica însăşi supravieţuirea capitalismului.

Totuşi, cred că există posibilitatea unui nou ciclu, bazat pe un nou contract social, în cadrul căruia capitaliştii reticularhici şi comunităţile de producţie în parteneriat vor juca un rol mult mai important. Acest nou ciclu e posibil să fie întrerupt la jumătatea drumului.

Considerăm că următoarele sunt foarte probabile:

1) o perioadă de recuperări şi restructurări;

2) o nouă etapă ascendentă a noului ciclu.

Totuşi, abia atunci când creşterea se suprapune peste prima criză de la jumătatea unui Ciclu Kondratieff, în contextul adâncirii crizei resurselor şi al provocărilor generate de schimbarea climatului, abia atunci criza prezentului sistem va deveni sistemică şi va deschide posibilitatea unei noi faze de tranziţie către o formă de postcapitalism compatibil cu supravieţuirea biosferei.

Noua modalitate, ivită înaintea crizei ca practică socială, politică şi economică emergentă, este dinamica partenerială; în prezent ea este un fenomen în creştere. Credem că înţelegerea ei se va accentua în timpul crizelor de recuperare şi adaptare, pentru a deveni o parte a noului contract social, în noua etapă ascendentă a Ciclului Kondratieff. La finalul acestei prime jumătăţi de ciclu, când sistemul partenerial ar ajunge la un oarecare nivel de paritate, crizele sistemice ar putea conduce către noul sistem, care va deveni metasistemul dominant, în timp ce sistemul de piaţă poate deveni noul subsistem, integrat în noul sistem.

Întrucât am stabilit contextul, putem explica importanţa dinamicii parteneriale.

Partea a doua: Economia în parteneriat

Introducere generală

Procesele sociale în parteneriat sunt procese de jos în sus prin care agenţii dintr-o reţea distribuită se pot angaja liber în acţiuni comune, fără coerciţie exterioară, adică fără a avea nevoie de aprobare pentru a întreprinde acţiuni şi a forma relaţii. Pentru aceasta nu e necesar doar ca sistemele să fie „descentralizate“, ci şi „distribuite“, să fie sisteme în care indivizii pot coopera. Reţelele distribuite sunt supuse anumitor constrângeri, unor forme de coerciţie internă, dar tocmai acestea asigură funcţionarea grupului. Ele pot fi încadrate în infrastructura tehnică, în normele sociale şi în reglementările juridice. În ciuda acestor coerciţii, avem o dinamică socială remarcabilă, bazată pe participarea voluntară la crearea bunurilor comune, care devin universal accesibile.

Procesele în parteneriat apar în orice cotlon al vieţii sociale şi au fost amplu prezentate în cele peste 9000 de pagini de documentaţie ale Fundaţiei pentru Alternativele în Parteneriat (Foundation for Peer to Peer Alternatives), dar şi în multe alte locuri de pe internet.

Procesele sociale în parteneriat implică:

1) producţia în parteneriat: un grup de parteneri decide să se angajeze în producerea unei resurse comune;

2) administrarea în parteneriat: mijloacele prin care grupul de parteneri alege să se administreze în timp ce se angajează într-o astfel de întreprindere;

3) proprietatea în parteneriat: cadrul legal şi instituţional pe care aleg să îl menţină şi respecte spre a preveni însuşirea privată a lucrurilor obţinute în comun; de obicei, aceasta ia forma unei proprietăţi comune non-exclusiviste, aşa cum este definită de Licenţa Publică Generală[2] (General Public Licence) sau de unele forme ale Licenţelor Creative Comune[3] (Creative Commons licenses), sau forme derivate similare. [...]

Aceste noi forme de proprietate au cel puţin trei caracteristici:

1) sunt orientate împotriva însuşirii private a valorii create în comun;

2) sunt orientate către posibilitatea celei mai largi utilizări posibile, adică sunt regimuri universale de proprietate comună;

3) păstrează suveranitatea la nivel individual.

Cel de-al treilea aspect vizează modul în care proprietatea în parteneriat diferă în mod fundamental atât de proprietatea privată cât şi de proprietatea colectivă.

Proprietatea privată este individuală, dar este exclusivistă – ea spune: „ce este al meu nu este al tău“.

Statul, adică proprietatea colectivă, este de asemenea exclusivist, dar într-un sens diferit – el spune: „este al nostru, dar asta nu înseamnă că tu mai ai suveranitate. Vine de la noi, prin intermediul şi sub controlul unei birocraţii sau democraţii reprezentative, dar nu mai este al tău în adevăratul sens al cuvântului“. Colectivul a luat locul individualului şi cel mai adesea este implicată coerciţia.

Dar Licenţa Publică Generală sau Licenţele Creative Comune sunt diferite. Proprietatea comună nu este proprietate colectivă.

Folosindu-le, individul capătă drept deplin de proprietate, adică recunoaşterea proprietăţii personale. Îţi împarţi suveranitatea cu ceilalţi în mod liber. Aceasta este evident mai ales în schemele de licenţiere creativă comună, unde individul primeşte un evantai de opţiuni atunci când împarte cu ceilalţi. Deţine complet controlul, adică este „suveran“ şi coerciţia nu este implicată în nici un fel.

Este important să subliniem că producţia în parteneriat este o formă de schimb „generalizat“, non-reciproc. Producţia în comun nu trebuie echivalată cu producţia obţinută prin cooperare: participarea trebuie să fie voluntară, nu există recompense directe (dar recompensele indirecte sunt numeroase) sub forma compensaţiilor monetare. Procesul însuşi este participativ. Iar rezultatul este, de asemenea, liber, în sensul că oricine poate accesa şi folosi resursa comună. În realitate, majoritatea proiectelor de producţie în parteneriat presupun un nucleu restrâns de oameni care pot fi compensaţi material şi pot folosi finanţările respective pentru a crea o infrastructură care să permită apariţia producţiei în parteneriat.

Dacă privim producţia în parteneriat ca pe un mod de producţie, ca pe un proces care implică o fază de intrare, una de „procesare“ şi una de rezultat, atunci putem spune că aceasta presupune următoarele:

• Materiale gratuite şi deschise tuturor pot fi folosite fără a cere permisiunea. Astfel, producţia în parteneriat presupune fie crearea de către producătorii înşişi a unor astfel de materiale gratuite şi accesibile pentru toată lumea, fie materialele sunt de domeniul public sau se află deja sub forma unor bunuri comune.

• Procesul este participativ şi are la bază un proiect care îşi propune includerea prin validarea a posteriori, iar nu excluderea prin filtrarea a priori a participanţilor.

• Rezultatul este disponibil tuturor şi deci foloseşte forme de proprietate în parteneriat sau, cu alte cuvinte, o licenţă comună.

Întrucât producţia în parteneriat creează premisele unor transformări şi procesări ulterioare, avem ceea ce se cere pentru o reproducere socială a sistemului, care a fost numită de către Nick White-Dyerford „Circulaţia Bunurilor Comune“. [...]

Condiţiile pentru ca producţia în parteneriat să aibă loc sunt, în esenţă, abundenţa şi distribuirea. Abundenţa se referă la abundenţa intelectului, la o creativitate în surplus, la capacitatea de a deţine în exces mijloace de producţie cu capacităţi similare. Distribuirea este accesibilitatea acestor resurse abundente în instrumente fine, ceea ce Yochai Benkler numeşte „modularitate“ sau „granularitate“[4]. Din nou, putem vorbi despre distribuirea intelectului, a infrastructurii de producţie, a capitalului financiar.

Este important să distingem două sfere. Într-una dintre sfere, cooperarea datorată lumii digitale, reproducerea de bunuri non-concurente ale cunoaşterii (cum ar fi software, conţinut, produse cu proiectare deschisă) au costuri marginale şi nu se pierde nimic atunci când se împarte cu ceilalţi, ci dimpotrivă, se câştigă, datorită efectelor reţelei. O astfel de cooperare poate fi împiedicată „artificial“, fie prin metode legale (regimul proprietăţii intelectuale), fie prin restricţii tehnice, cum ar fi Administrarea Drepturilor Digitale, care poate în esenţă să împiedice ca inovaţia socială să aibă loc. În sfera digitală, un mod de producţie non-reciproc devine dominant, căci resursele nu sunt rivale, şi nu se mai pierde, ci se câştigă din distribuirea lor. În sfera producţiei materiale, unde costurile de producţie sunt ridicate şi bunurile sunt concurente, este necesar şi un regim de schimburi sau unul de reciprocitate. Trebuie notat că în sfera abundenţei virtuale, unde a copia este banal, nu este nici o tensiune între cerere şi ofertă, şi deci nu există piaţă.

Aspecte postcapitaliste ale proceselor în parteneriat

Producţia în parteneriat, deşi existentă în actuala economie politică şi esenţială pentru supravieţuirea formelor cognitive de capitalism, este esenţialmente postcapitalistă. Aceasta, deoarece se află în afara dependenţei de salariu, în afara controlului unei ierarhii corporatiste şi deoarece nu alocă resurse conform unui mecanism de piaţă şi de stabilire a preţurilor.

De asemenea, administrarea în parteneriat poate fi numită postdemocratică, deoarece este o formă de administrare care nu se bazează pe reprezentare, ci una în care participanţii iau deciziile împreună; şi deoarece nu este limitată la domeniul politic, ci poate fi folosită în orice domeniu social. Administrarea în parteneriat este non-reprezentativă, deoarece comunicarea între reţele permite coordonarea globală a grupurilor mici, deci logica partenerială a grupurilor mici care pot coopera pentru un scop global. Ierarhiile, piaţa şi chiar democraţia reprezentativă sunt, toate, mijloace de alocare a unor resurse sporadice şi nu se aplică în contextul în care resursele abundente sunt alocate direct prin intermediul procesului social de cooperare. Totuşi, deoarece logica partenerială pură funcţionează pe deplin doar în sfera abundenţei, va trebui întotdeauna să se insereze într-una dintre formele responsabile pentru alocarea resurselor în sfera insuficienţei materiale. Administrarea în parteneriat pare a fi combinaţia între o conducere bazată pe invitare (capacitatea de a inspira cooperare voluntară) şi arbitraj a posteriori bazat pe capitalul reputaţional astfel obţinut. Totuşi, procesul de producţie este o proprietate emergentă a reţelelor care cooperează.

În fine, proprietatea în parteneriat este o formă postcapitalistă de proprietate, deoarece este non-exclusivistă şi creează bunuri cu costuri de reproducere marginale. Există două forme principale de proprietate în parteneriat. Una este bazată pe partajarea individuală a expresiei creative, dominată de opţiunea Licenţelor Creative Comune, care permite unui individ să determine nivelul de partajare. Cealaltă se aplică în producţia în parteneriat şi ia forma Licenţei Publice Generale sau a derivatelor şi alternativelor acesteia şi presupune că orice modificare a produsului comun aparţine de asemenea zonelor comune.

Natura hiperproductivă a proceselor în parteneriat

Societăţile precapitaliste sunt bazate pe extragerea coercitivă a plusvalorii şi pe alocarea ierarhică a resurselor. Capitalismul este bazat pe procesul parţial real, parţial ficţional, al schimbului echivalent de valori. Cu alte cuvinte, spunem că societăţile coercitive sunt bazate pe motivaţia extrinsecă a fricii, iar capitalismul e bazat pe motivaţia extrinsecă a interesului personal.

Producţia în parteneriat elimină în mod structural motivaţia extrinsecă şi o înlocuieşte cu motivaţia intrinsecă, altfel spus, cu pasiunea. Psihologic vorbind, este cea mai puternică şi productivă formă de motivaţie umană. În plus, piaţa permite, cel mult, scenarii de interes mutual în care toată lumea are de câştigat, dar structural este astfel proiectată încât să ignore externalităţile. Corporaţiile produc la nivelul de calitate relativă pe care îl impune mediul concurenţial, dar comunităţile de producţie în parteneriat tind în mod structural să obţină o calitate absolută. Fiind orientată spre obiect şi urmărind construirea unei valori comune disponibile pentru toţi, producţia în parteneriat tinde spre externalităţi pozitive, îi lipsesc motivaţiile pentru a crea, de dragul profitului, externalităţi negative.

Combinaţia tuturor acestor caracteristici creează un mod de producţie hiperproductiv şi o competiţie asimetrică cu firmele pro-profit bazate pe munca salariată şi pe proprietatea intelectuală închisă.

Aceasta ne permite să formulăm ipoteza Legii competiţiei asimetrice, care spune că:

• Orice companie pro-profit bazată pe proprietatea intelectuală închisă, când întâmpină concurenţa unei comunităţi de producţie în parteneriat, a unei asociaţii pro-beneficiu care administrează o infrastructură cooperatistă sau a unui mediu de afaceri bazat pe un mod de producere în parteneriat, va pierde cursa.

(Această ipoteză explică avantajul Linux faţă de Microsoft, dezvoltarea Wikipedia comparativ cu Britannica, dar există multe alte exemple de competiţie asimetrică.)

O entitate bazată pe proprietatea intelectuală care împiedică inovaţia, pe aproprierea unei valori sociale comune care descurajează contribuţiile libere şi pe urmărirea calităţii relative (deci obţinerea de produse voit sub standarde) nu poate supravieţui pe termen lung în competiţia cu producţia în parteneriat.

Există totuşi un corolar important la această primă lege, care explică necesitatea formelor hibride şi de ce producţia în parteneriat poate fi implementată într-un context capitalist.

Corolarul este acesta:

• O comunitate care produce în parteneriat, care creează un management sustenabil al infrastructurii de cooperare şi un mediu de afaceri care să o finanţeze va fi mai competitivă decât una care nu îndeplineşte aceste deziderate.

Producţia pur non-reciprocă poate să apară doar într-un cadru de abundenţă relativă, caracterizat prin asocierea liberă a minţilor umane, posesia de computere sau accesul facil la acestea, şi accesul la reţele precum internetul. Totuşi, dacă producţia în parteneriat este sustenabilă colectiv, atâta timp cât îşi poate menţine un nivel stabil de voluntariat (înlocuindu-i pe cei care părăsesc proiectul cu noii veniţi), nu la fel stau lucrurile la nivel individual. În plus, este nevoie de o infrastructură suplimentară de cooperare, care să opereze dincolo de internet. De exemplu: pot fi necesare servere costisitoare, în caz că proiectul are succes. Producţia în parteneriat nu poate deci să scape complet de sfera monetară şi nici de cerinţele acesteia, ceea ce duce la formele hibride.

Vom detalia aceasta ceva mai jos. Deocamdată vom observa, pe scurt, că proiectele de succes realizate în parteneriat combină următoarele:

1) o comunitate care se organizează singură în mod liber;

2) o asociaţie pro-beneficiu, de obicei sub forma unei fundaţii non-profit, care finanţează şi administrează infrastructura cooperării;

3) un mediu de afaceri care asigură împărţirea beneficiului, returnând membrilor comunităţii care a creat acea valoare o parte din profitul obţinut din vânzarea pe piaţă a valorii adăugate. Aceste afaceri finanţează aşadar infrastructura de cooperare, îi angajează pe mulţi dintre participanţi şi, în felul acesta, menţin viabilitatea şi sustenabilitatea bunurilor comune.

Adaptarea capitalismului cognitiv la economia în parteneriat

Până acum, observaţia empirică sugerează trei forme emergente de adaptare a sferei cooperării în parteneriat la domeniile instituţional şi al pieţei.

• Sfera partajării individuale, de tipul YouTube, în care cei care împart au legături relativ slabe unii cu alţii, creează modelul de afacere Web 2.0. În acest model, o economie etică a partajării coexistă cu platforme protejate de drepturile de autor care permit şi fac posibile astfel de partajări, în schimbul vânzării atenţiei agregate.

• Sfera producţiei în parteneriat de bunuri comune, bazată pe legături mai puternice între cei care cooperează, cum ar fi Linux şi Wikipedia, combină de obicei o comunitate autoguvernată cu instituţii pro-beneficiu (Apache Foundation, Wikimedia Foundation etc.), care administrează infrastructura colaborării, şi un mediu de afaceri care creează insuficienţe în jurul zonei bunurilor comune, sprijinind în schimb zona bunurilor comune din care îşi derivă valoarea.

• În fine, crowdsourcing-ul[5] apare atunci când instituţiile înseşi încearcă să creeze un cadru în care participarea să poată fi integrată în lanţul propriu de valori, iar aceasta poate lua o bogată varietate de forme. Este, de obicei, câmpul co-creaţiilor.

Există o interdependenţă între producţia în parteneriat şi piaţă. Producţia în parteneriat se bazează pe realizările şi pe surplusul societăţii dominate de piaţă, ca şi pe venitul care poate fi generat prin participarea la piaţă; pe de altă parte, jucătorii de pe piaţă devin din ce în ce mai dependenţi de inovaţia socială şi profită din ce în ce mai mult de pe urma ei.

Datorită legii competiţiei asimetrice, altfel spus datorită naturii hiperproductive a producţiei în parteneriat, corporaţiile sunt obligate să se adapteze la noile practici şi apar noi jucători care se bazează pe alianţa cu producţia în parteneriat. Companiile care fac asta sunt mai competitive decât cele care nu o fac, creând un nou sector, cel al „capitalismului reticularhic“, care permite şi încurajează inovaţia şi producţia în parteneriat.

Corporaţiile au un rol dublu aici, datorită naturii lor contradictorii. Ele trebuie să susţină cooperarea şi partajarea, altfel spus, deschiderea care creează valoare, dar trebuie de asemeni să îşi însuşească o parte din valoare, deoarece sunt în competiţie cu alţii pe o piaţă unde resursele sunt insuficiente.

Trebuie să remarcăm că valoarea monetară realizată de jucătorii capitalişti nu este, în cele mai multe cazuri, de acelaşi ordin cu valoarea creată de procesele de inovaţie socială. Utilizatorii-producători-participanţi creează o valoare de utilizare directă, de tipul filmelor de pe YouTube, produc cunoştinţe şi software în cazul proiectelor de tip partenerial. Această valoare este depozitată într-un fond comun, poate fi folosită gratuit şi, prin urmare, nu constă în produse insuficiente pentru care să se poată cere un preţ. Platformele de distribuire trăiesc din vânzarea atenţiei agregate, nu din valoarea de utilizare în sine. În modelul partenerial, este de asemenea posibil ca bunurile comune existente în abundenţă să nu poată fi vândute în mod direct, fără crearea unor „insuficienţe“ adiţionale.

Ce înseamnă toate acestea pentru sfera pieţei?

Acum este posibil să creăm tot felul de valori de utilizare, fie fără, fie cu o intervenţie minimă, fie cu o intervenţie ulterioară a capitalului. Avem de-a face cu tipuri postmonetare, postcapitaliste de creare şi schimb de valori, care sunt atât imanente pieţei, adică integrate în ea, cât şi transcendente ei, adică în afara graniţelor ei. Capitalul devine din ce în ce mai dependent şi caută să profite în toate felurile de externalităţile pozitive ale acestui tip de inovaţie socială.

Prin urmare, provocarea poate fi descrisă după cum urmează:

1) avem un proces de inovaţie socială care creează pentru participanţi mai ales valoare non-monetară;

2) putem avea un ecart din ce în ce mai mare între posibilitatea de a crea valoare postmonetară şi valorile de schimb derivate care se realizează;

3) participanţii angajaţi în producţia şi inovaţia făcute din pasiune nu pot găsi, în general, în aceste procese un răspuns la propria lor sustenabilitate.

De aici, imposibilitatea de a realiza mai mult decât o extrem de mică valoare monetară, din punctul de vedere al majorităţii jucătorilor comerciali. Precaritate sporită pentru participanţii la inovaţia socială. Cu alte cuvinte, actualul model de piaţă nu are un proces invers de redistribuire a valorii create.

S-ar putea să fie o criză temporară, dar noi nu credem că este aşa. Motivul este acela că piaţa nu poate produce decât indirect şi parţial compensaţii materiale pentru procesele care nu sunt motivate de asemenea compensaţii. Prin urmare, avem nevoie de un proces de redistribuire care să permită societăţii şi pieţei să restituie o parte din valoarea astfel creată.

O posibilitate ar fi găsirea unor măsuri de protecţie a pieţei muncii tranziţionale (protejarea muncitorului, nu a slujbei), care să recunoască flexibilitatea şi mobilitatea carierelor contemporane. Dar pentru aceasta mai este necesar ceva: conştientizarea faptului că muncitorii contemporani se mută nu doar de la o slujbă la alta, ci şi de la o slujbă la o non-slujbă şi că, de fapt, ceea ce este cel mai folositor şi mai plin de sens pentru ei (dar şi pentru piaţă, şi pentru societate) nu este slujba plătită de piaţă, ci episoadele de producţie din pasiune. Aşadar, mi se pare că sunt necesare măsuri mai generale, care nu sunt legate de slujbă, ci concepute ca o răsplată (dar şi un stimulent) pentru inovaţia socială. O asemenea măsură generală ar putea fi, sub o formă oarecare, un venit de bază.

Extinderi posibile ale producţiei în parteneriat la producţia materială

Producţia în parteneriat apare în mod natural în sfera producţiei imateriale. În această sferă, accesul la resurse partajate este relativ facil. Segmente semnificative de populaţie din ţările occidentale au gradul de educaţie necesar şi acces la computere. Iar costurile de reproducere sunt marginale.

Extinderea producţiei în parteneriat depinde de câteva condiţii culturale/legale. Ea presupune existenţa unor materiale care să poată fi accesate şi folosite gratuit; structuri participative care să le prelucreze şi forme de proprietate comună care să protejeze rezultatele împotriva însuşirii private. Prin urmare, este vorba de circulaţia bunului comun obţinut (conceptul îi aparţine lui Nick Dyer-Whiteford[6]), prin care producţia în parteneriat se extinde viral.

Producţia în parteneriat nu este însă limitată la sfera producţiei imateriale.

În primul rând, orice proces de producţie fizică trebuie să fie proiectat imaterial, iar proiectele deschise nu sunt fundamental diferite, deşi sunt mai complexe, decât cunoaşterea în colaborare sau producerea de software gratuit. Aşadar, producţia în parteneriat poate funcţiona în faza de proiectare a producţiei fizice, cu condiţia să fie disponibilă infrastructura necesară pentru un asemenea co-proiect.

Resursele fizice pot fi partajate. De exemplu, computerele, cu fişierele lor şi puterea lor de calcul. Maşinile pot fi puse laolaltă şi folosite în comun. Banii pot fi puşi laolaltă într-un fond comun, aşa cum este cazul reţelelor de creditare în parteneriat de tip Zopa[7], sau prin intermediul sistemelor de credit mutual.

Realizarea de unelte şi prototipuri cu ajutorul computerului şi al unei imprimante 3D, producţia asistată de computerul personal, maşinăriile multifuncţionale şi alte dezvoltări similare pot coborî şi vor coborî pragul participării, creând mai multă modularitate şi granularitate în noi şi noi domenii. Într-adevăr, putem observa că aceeaşi tendinţă de miniaturizare care a condus la computerele legate în reţea începe să se facă simţită şi în domeniul maşinăriilor fizice. Dată fiind scăderea costurilor cu capitalul fizic, e uşor de imaginat combinaţia dintre comunităţi deschise de proiectare cu forme cooperatiste de producţie fizică relocalizată.

O asemenea expansiune nu este doar o extindere naturală a evoluţiei tehnice, ea se loveşte şi de impedimente structurale şi, deci, politice. Formele centralizate de capital ale antipieţelor neoliberale contemporane împiedică în mod evident o atare expansiune. Dar chiar şi cu asemenea constrângeri, volumul expansiunii producţiei în parteneriat este semnificativ.

Din nou, vom aduce următoarea obiecţie. În sfera imaterială, există cele mai multe şanse ca producţia în parteneriat non-reciprocă să devină dominantă. În domeniile bazate pe indigenţă, vom asista la apariţia tipurilor de producţie modelate în parteneriat. Aceasta înseamnă că tipurile de piaţă încep să se schimbe, de la o logică pur capitalistă (producerea de mărfuri pentru schimb, în vederea creşterii capitalului), către o logică în care schimbul este subsumat parteneriatului. Să luăm exemplul comerţului echitabil (fair trade) (o piaţă care cade sub incidenţa arbitrajului partenerial), al antreprenoriatului social (profitul este folosit pentru a susţine anumite scopuri sociale) şi al numeroaselor mişcări politico-sociale care tind să se despartă de formele de piaţă, de logica creşterii infinite a capitalismului, precum este mişcarea capitalismului natural din SUA.

În ultimii doi-trei ani am asistat la emergenţa reînnoită şi la creşterea rapidă a comunităţilor de artizani, a unei mişcări a reparatorilor şi recondiţionatorilor, a producţiei asistate de computer distribuite prin platforme comerciale şi a unei mişcări de hardware gratuit şi deschis. Hardware-ul gratuit creşte vertiginos, companii precum Arduino şi Buglabs fiind modele şi exemple vii, inventându-şi propriile platforme şi infrastructuri, precum Open Source Hardware Bank.

Cel din urmă exemplu este deosebit de semnificativ, deoarece demonstrează că aceste comunităţi producătoare de hardware, aşa cum sunt cele din jurul platformei Arduino, îşi creează propriul mediu de afaceri.

Ele combină actualul model triarhic de producere a bunurilor comune (comunitate, fundaţie, afacere), cu o soluţie de rezolvare a problemei recuperării costurilor tipică pentru producţia fizică. Din acest motiv, ele apar ca alternative viabile la modelele tradiţionale corporatiste, şi datorită hiperproductivităţii inerente pe care am susţinut-o mai sus, sunt menite să joace un rol din ce în ce mai mare.

Pentru a prospera şi a se extinde dincolo de limitele actuale din sfera producţiei imateriale, vor fi necesare mai multe infrastructuri partajate, pentru a completa infrastructurile existente de comunicaţii:

• Energia partajată: necesită o îndepărtare de producţia centralizată de energie, bazată pe combustibili fosili, care sunt epuizabili, şi crearea unei structuri bazate pe gospodărie şi vecinătate care produce energie reînnoibilă.

• Sisteme valutare partajate şi multiple: platformele de metavalute vor permite comunităţilor locale şi virtuale (bazate pe afinităţi) să producă mecanisme de schimb care să nu se bazeze pe interese disparate reunite în mod artificial şi pe rezerve bancare fracţionate, mecanisme care să poată promova schimbul specializat în interiorul comunităţii, dar şi proteja împotriva dislocării globalizate, şi crea o infrastructură alternativă de schimb intercomunitar şi interindividual.

• Procesarea deschisă şi distribuită: bunurile capitale distribuite, bucurându-se de o accesibilitate substanţial mai mare, aşa cum sunt cele dezvoltate astăzi, trebuie să fie reconfigurate şi integrate într-o viziune a producţiei relocalizate, în contextul cooperării globale, cu acele comunităţi care creează proiecte deschise.

Partea a treia: politica de parteneriat

Teoria parteneriatului ca posibilitate de emancipare a epocii

Actuala economie politică este bazată pe o eroare fundamentală. Pleacă de la premisa că resursele naturale sunt nelimitate şi că sacul nu are fund. Şi creează indigenţă artificială în ceea ce priveşte resursele culturale potenţial abundente. Această combinaţie de cvasi-abundenţă şi cvasi-insuficienţă distruge biosfera şi împiedică expansiunea inovaţiei culturale şi a culturii libere.

Într-o societate partenerială această situaţie este inversată: sunt recunoscute limitele resurselor naturale, iar abundenţa resurselor imateriale devine principiul operativ fundamental.

Viziunea teoriei parteneriale este următoarea:

1) valoarea intelectuală, culturală şi spirituală fundamentală va fi creată prin producţie în parteneriat non-reciprocă;

2) această valoare este înconjurată de o sferă reformată de schimburi materiale, inspirată de parteneriat;

3) este administrată pe plan internaţional de un sistem statal şi de guvernământ reformat, inspirat de parteneriat, un „stat partener care permite şi încurajează producţia socială a valorii“.

Datorită acestor caracteristici, parteneriatul poate fi numit logica centrală a civilizaţiei viitoare, şi este un răspuns şi o soluţie la criza structurală a capitalismului contemporan.

Într-adevăr, deoarece un sistem cu creştere infinită este o imposibilitate logică şi fizică într-un mediu natural limitat, actualul sistem financiar mondial se confruntă cu o criză structurală datorată creşterii sale extensive. Consumând actualmente resurse la nivelul a „două planete“, ne-ar fi necesare vreo patru planete dacă nivelul consumului în ţări precum China şi India l-ar egala pe cel din ţările occidentale. Datorită crizei ecologice şi crizei resurselor pe care aceasta o generează, sistemul este definitiv limitat în expansiunea sa extensivă.

Totuşi, visul său de dezvoltare intensivă în sfera imaterială este deopotrivă blocat, deoarece sfera abundenţei şi producţia directă de valoare socială în parteneriat creează o creştere exponenţială a valorii de utilizare, dar numai, să-i spunem, o creştere liniară în oportunităţile de piaţă.

Actualul sistem financiar mondial se confruntă cu o criză similară celei a Imperiului Roman care se baza pe sclavi, un sistem care nu putea creşte extensiv (de la un anumit punct costul expansiunii este mai mare decât beneficiile sale), dar nu putea creşte nici intensiv, căci aceasta ar fi presupus autonomie pentru sclavi. Prin urmare a apărut sistemul feudal, care s-a concentrat din nou pe local, unde putea deveni mai productiv şi creşte „intensiv“. Şerbii erau legaţi de pământ, dar aveau familii, le revenea o parte fixă din ceea ce produceau, iar corvezile erau mult mai puţin împovărătoare, fiind substanţial mai productivi decât sclavii. Lorzii feudali luau o parte mult mai mică din surplus. Astăzi, creşterea extensivă este blocată, dar creşterea intensivă necesită o reconfigurare substanţială care transcende actuala logică a sistemului.

În mod similar, actuala criză structurală determină o reconfigurare a celor două clase principale (la fel cum deţinătorii de sclavi a trebuit să devină lorzi feudali, iar sclavii a trebuit să devină şerbi). În prezent asistăm la emergenţa clasei reticularhice a deţinătorilor de capital, care renunţă la dependenţa faţă de actualul regim de acumulare imaterială prin intermediul proprietăţii intelectuale, în favoarea unui rol de păstori ai participării sociale prin intermediul platformelor proprietare, combinând în mod inteligent elemente deschise şi închise pentru a permite într-o oarecare măsură controlul şi profitul, în acelaşi timp lucrătorii din domeniul cunoaşterii se reconfigurează dintr-o clasă disociată de mijloacele de producţie într-una care nu mai este separată de acestea, căci abilităţile lor intelectuale şi reţelele sunt acum mijloacele lor socializate de producţie. (Totuşi, sunt încă destul de mult disociaţi de mijloacele autonome de monetizare.) Ar fi corect să spunem că, actualmente, comunităţile de producţie în parteneriat sunt sustenabile în mod colectiv, dar nu şi individual, ceea ce conduce la o criză a valorii şi la o precaritate sporită printre lucrătorii cunoaşterii.

În opinia mea, soluţia se îndreaptă undeva în direcţia următoare:

1) sectorul privat îşi recunoaşte dependenţa crescândă de externalizările pozitive ale cooperării sociale şi, împreună cu autorităţile publice, aprobă un nou compromis istoric sub forma venitului de bază; aceasta ar permite sferei cooperării să prospere şi mai mult, creând beneficii pe piaţă;

2) sfera pieţei este disociată de capitalismul de tip creştere-la-infinit (cum se poate face aceasta ar necesita un articol separat, dar cheia ar fi o reformă macro-monetară aşa cum este cea propusă de Bernard Lietaer, asociată cu un nou regim care extinde producţia de bani de la băncile private la domeniul social, prin sisteme deschise de bani);

3) sfera producţiei în parteneriat creează „sisteme de recunoaştere a valorilor“ adecvate pentru a-i identifica pe cei care îi susţin existenţa, şi există sisteme care pot traduce bogăţia reputaţională în venituri.

Guvernarea în parteneriat şi democraţia

Pe măsură ce infrastructurile sociale şi tehnice parteneriale (precum reţelele sociale şi echipele autoadministrate) tind să devină un format important, dacă nu chiar cel dominant pentru schimbările induse de capitalismul cognitiv[8], dinamica relaţiilor parteneriale va avea efecte politice din ce în ce mai pronunţate.

Să ne aducem aminte că dinamica relaţiilor parteneriale apare acolo unde există reţele partajate, adică reţele în care agenţii sunt liberi să acţioneze şi să formeze relaţii, şi în care lipseşte coerciţia, astfel încât modurile de administrare se formează de jos în sus. Aceasta creează procese precum producţia în parteneriat, producţia în comun a valorii; guvernarea în parteneriat, adică autoguvernarea acestui tip de proiecte; şi proprietatea în parteneriat, sistemul autoimun care previne însuşirea privată a bunurilor comune.

Este important să distingem democraţia reprezentativă de guvernarea în parteneriat a unei mulţimi de grupuri mici, dar coordonate global, care aleg procese non-reprezentaţionale în care participanţii decid în comun asupra proiectelor. Aceasta din urmă este o formă descentralizată de împărţire a puterii, bazată pe alegeri şi reprezentanţi. Deoarece societatea nu este un grup de parteneri uniţi prin consens, ci mai degrabă o structură descentralizată de grupuri aflate în competiţie, democraţia reprezentativă nu poate fi înlocuită de guvernarea în parteneriat.

Totuşi, ambele tipuri se vor influenţa reciproc şi se vor acomoda unul cu celălalt. Proiectele în parteneriat care evoluează dincolo de o anumită scară şi încep să întâmpine probleme de decizie legate de insuficienţa resurselor vor adapta, probabil, anumite mecanisme de reprezentare.

De fapt, există câteva lucruri pe care le putem spune deja despre modelele emergente de guvernare în parteneriat. În modul în care totul se împărtăşeşte, centrat pe partajarea expresiei individuale, legăturile reţelei sunt relativ slabe, o serie de platforme proprietare care aparţin terţilor sunt responsabile pentru stabilirea regulilor de proiectare, astfel încât să permită partajarea şi să impună o formă de deschidere generatoare de valoare, compensată însă de nevoia de a captura această valoare, cu posibilităţile existente şi cu puterea mobilizatoare a comunităţilor partajatoare, care acţionează ca o contragreutate. În formele de producţie în parteneriat orientate spre crearea de bunuri comune, aşa cum sunt cele care produc software gratuit, de exemplu, vedem emergenţa unui sistem triarhic. Acesta combină (1) comunitatea care se autoformează, fără să aibă nevoie de permisiune şi care se autoguvernează cu (2) o asociaţie pro-beneficiu (de obicei un ONG sub formă de fundaţie) care administrează infrastructura de cooperare şi se supune regulilor democraţiei formale şi cu (3) un mediu de afaceri care creează valoare de piaţă pe lângă bunurile comune, înapoind o parte din profit sub forma distribuirii de beneficii către fundaţie sau comunitate, asigurând prin aceasta continuarea bunurilor comune de care depind. Chiar dacă aceste modele vor fi din ce în ce mai des folosite în câmpul producţiei sociale, aflate în creştere, nu vor fi aplicabile ca atare în polis.

Mecanismul de luare a deciziilor de tip reprezentativ şi birocratic poate fi şi în unele locuri chiar va fi înlocuit de reţele globale de guvernare, care pot fi, până la un anumit nivel, autoguvernate, dar în orice caz va incorpora din ce în ce mai multe modele de parteneriat multiplu, care tind să includă ca participanţi în mecanismul de luare a deciziilor toate grupurile care pot fi afectate de astfel de acţiuni. Acest model de parteneriat bazat pe grupuri este diferit, dar este legat, în spiritul său, de guvernarea în parteneriat bazată pe individ, pentru că la baza lor regăsim acelaşi ethos al participării.

Către statul partener

Politica statului partener este o abordare în care statul permite existenţa comunităţilor de utilizatori şi le încurajează să creeze ele înseşi valori, şi se concentrează totodată pe eliminarea obstacolelor.

Schimbarea fundamentală în această abordare este următoarea: în viziunea modernă, indivizii erau atomizaţi. Se credea că au nevoie de un contract social care să delege autoritatea unui suveran pentru a crea societatea şi că mai au nevoie de socializare prin intermediul unor instituţii care li se adresează ca unei mase nediferenţiate. În noua viziune, în schimb, indivizii şi partenerii lor sunt deja interconectaţi şi privesc instituţiile tot ca pe nişte parteneri. Aşadar instituţiile trebuie să evolueze pentru a deveni medii de sprijin, inventând modalităţi de creare a infrastructurilor de susţinere.

Politicienii devin interpreţi şi experţi, care pot orienta spre domeniul instituţional problemele apărute în reţelele societăţii civile.

Statul devine un arbitru neutru (sau mai bine zis: favorabil interesului comun), adică metaregulatorul celor trei domenii, şi se retrage din dilema binară stat/privatizare spre alegerea triarhică a unui amestec optim între reglementările guvernamentale, pieţa liberă şi autonomia proiectelor societăţii civile.

Un stat partener recunoaşte că legea competiţiei asimetrice îi dictează să susţină inovaţia socială din toate puterile.

Un exemplu întâlnit recent este opera municipalităţii din Brest, Bretania (Franţa). Acolo, sectorul de „Democraţie Locală“ al oraşului, sub conducerea lui Michel Briand, pune la dispoziţie infrastructuri online, module de formare, dar şi infrastructura fizică partajată (aparatură foto-video, echipament de sunet etc.), pentru ca indivizii şi grupurile din cadrul comunităţii să îşi poată realiza propriile proiecte culturale şi sociale. De exemplu, Proiectul Territoires Sonores[9] permite crearea de către public a unor fişiere video şi audio pentru a îmbogăţi propriile trasee, nefiind produs nici de o societate privată, nici de oraş. Autoritatea publică, în acest caz, permite şi încurajează producţia socială directă a valorii.

Dinamica partenerială, gândirea şi experimentele pe care ea le inspiră nu reprezintă doar o a treia formă de producere de valoare socială, ci produc şi noi forme de instituţionalizare şi de reglementare, care pot fi fructuos explorate şi/sau aplicate.

Într-adevăr, din societatea civilă iese la suprafaţă o nouă instituţie, cea a bunurilor comune, o formă nouă şi distinctă de reglementare şi de proprietate. Spre deosebire de proprietatea privată, care este exclusivă, şi spre deosebire de proprietatea de stat, în care colectivul expropriază individualul, în cazul proprietăţii comune, individul îşi menţine suveranitatea, dar o împarte în mod voluntar cu ceilalţi. Doar abordările de tip partenerial recunosc propensiunea cunoaşterii de a curge în toate direcţiile, în timp ce regimul proprietăţii bazate pe drepturi de autor impune o luptă radicală împotriva acestei propensiuni naturale. Acesta face ca, probabil, formatul partenerial să fie adoptat ca o soluţie mai competitivă.

În termenii instituţionalizării acestor noi forme de proprietate comună, Peter Barnes explică, în importanta sa lucrare Capitalism 3.0[10], modul cum parcuri naţionale şi bunuri naturale comune (cum ar fi propunerea sa, Skytrust[11]) ar putea fi conduse de către fonduri obligate să menţină capitalul (natural) intact, iar prin sistemul „un om/un vot“ ar fi responsabilizate pentru menţinerea resurselor naturale comune. Aceasta ar putea deveni alternativa acceptată atât la naţionalizare cât şi la deregularizare/privatizare.

Mi-ar plăcea să cred că într-o civilizaţie viitoare, în care logica partenerială va fi logica centrală a creării de valori, bunurile comune vor reprezenta instituţia centrală care va conduce metasistemul, iar piaţa va fi un subsistem care se va ocupa de producţia de produse fizice rivale, împreună cu o economie pluralistă care va fi sporită de o varietate de scheme bazate pe reciprocitate.

Un set de propuneri concrete

Dacă inovaţia socială şi producţia în parteneriat sunt hiperproductive şi „competitive“ în sfera competiţiei corporatiste, la fel de avantajoase sunt pentru orice autoritate publică doritoare să le adopte în aria sa teritorială.

Aceasta conferă o pondere politică stimulatoare unui set de trei propuneri interconectate, care ar susţine expansiunea ulterioară a producţiei în parteneriat.

Iată propunerea mea de măsuri tranzitorii pentru a stimula producţia socială: un set de 3 instituţii interconectate, fiecare cu propria sa misiune complementară şi cu propriile sale obiective:

1) Institutul pentru Protecţia şi Dezvoltarea Bunurilor Comune

Această instituţie sprijină efectiv crearea şi întreţinerea zonei bunurilor comune, prin:

a) difuzarea cunoştinţelor despre mijloacele legale şi instituţionale de creare şi protejare a acestora;

b) crearea unei infrastructuri de sprijin al cooperării pentru a facilita iniţiativele de creare de bunuri comune ale celor cu dificultăţi în accesarea infrastructurii necesare;

c) păstrarea relaţiilor cu şi sprijinirea operaţiilor de întreţinere a instituţiilor pro-beneficiu asociate cu iniţiativele orientate către producerea de bunuri comune.

Exemplu: sprijinul public pentru crearea valorii sociale în oraşul francez Brest.

2) Institutul pentru Afaceri Deschise

Această instituţie sprijină crearea de valoare de piaţă în cooperare cu zona partenerială, în moduri care sunt compatibile cu şi nu descurajează crearea de valori pe baze parteneriale. Acesta este tipul de instituţie care ar sprijini afacerile cu software cu sursă deschisă, editarea de cărţi gratuite etc., şi care ar sprijini tinerii şi proaspeţii întreprinzători care doresc să iniţieze astfel de afaceri.

Exemplu: iniţiativa OSBR.ca din Toronto, Canada.

3) Institutul pentru Împărţirea Beneficiului şi Recunoaşterea Bunurilor Comune

Această instituţie se concentrează pe patronaj şi pe diferite forme de sprijin care nu distrug logica partenerială a contribuţiilor voluntare.

a) Creează premii şi recompense pentru a-i sprijini pe indivizii implicaţi în crearea de valoare comună.

b) În cooperare cu companiile (stimulate de precedentul institut pentru afaceri deschise), stimulează practicile de împărţire a beneficiului obţinut de companiile care profită de pe urma valorii comune create. Se comportă ca un metaregulator pentru astfel de practici, identificând punctele slabe şi stimulând găsirea de soluţii.

c) Creează aranjamente de patronaj pentru indivizii care şi-au dovedit implicarea în crearea de valoare comună.

d) Studiază şi propune politicile pentru stimularea generală a creării de valoare comună.

O politică progresistă, centrată pe susţinerea bunurilor comune

Ce înseamnă o politică progresistă pentru tradiţiile de emancipare apărute în era industrială?

Cred că ar avea două efecte pozitive:

1) disocierea de legătura automată cu tipurile de administrare birocratică (ceea ce nu înseamnă că o asemenea legătură nu ar fi utilă în anumite circumstanţe); se pot formula propuneri în sprijinul direct al dezvoltării bunurilor comune;

2) disocierea de alternativa sa: deregularizarea/privatizarea; sprijinirea bunurilor comune şi a producţiei în parteneriat presupune că există o alternativă atât la privatizarea neoliberală cât şi la introducerea în stilul Blair a logicii private în sfera publică.

Mişcările progresiste pot aşadar să devină mai degrabă informaţionale decât o modalitate a societăţii industriale. În loc să apere status quo-ul industrial, devin din nou o forţă ofensivă (să zicem: tind spre o societate informaţională bazată pe echitate), mai apropiată de forţele şi mişcările deschise/gratuite, participative, orientate spre crearea de bunuri comune. Aceste trei mişcări sociale s-au ivit deoarece era nevoie de o reproducere socială eficientă a producţiei în parteneriat şi a bunurilor comune.

Mişcările deschise şi gratuite vor să se asigure că există materie primă pentru producţia gratuită şi pentru proprietatea comună şi să lupte împotriva rentelor monopoliste acordate capitalului care restricţionează inovaţia. Ele acţionează asupra părţii de intrare a ecuaţiei. Mişcările participative doresc să se asigure că fiecare îşi poate folosi aptitudinile specifice pentru a contribui la proiecte comune şi lucrează pentru coborârea pragului tehnic, social şi politic; în fine, mişcarea pentru zona bunurilor comune contribuie la apărarea bunurilor comune împotriva însuşirii private, asigurând reproducerea socială a acestora şi faptul că circulaţia bunurilor comune poate continua nestânjenită, căci ele creează noi straturi de materie primă deschisă şi gratuită.

Aceste mişcări diverse sunt de obicei de trei tipuri:

1) mişcări de transgresiune, precum vechile şi noile sisteme de partajare a fişierelor, care arată că regimul juridic trebuie schimbat;

2) mişcări constructive, care creează cadrul pentru noi tipuri de relaţii sociale, cum ar fi mişcarea Licenţelor Creative Comune, mişcarea software-ului gratuit etc.;

3) încercări reformiste sau radicale de a schimba regimul instituţional şi de a-l adapta la noile realităţi.

Personal, cred că aceste mişcări nu vor crea noi partide politice, dar că aceste reţele de reţele vor căuta legături politice. Rămâne de văzut dacă noua expresie politică şi culturală a culturii libere emergente, aşa cum este Partidul Piraţilor din Suedia, va schimba aşteptările prin crearea unui nou tip de forţă politică, legată mai direct de comunităţile de producţie în parteneriat.

Există şi o legătură cu mişcarea de protejare a mediului înconjurător. Pe de o parte, mişcările orientate cultural luptă împotriva insuficienţelor artificiale induse de legile restrictive care protejează drepturile de autor şi drepturile de patent; pe de altă parte, mişcarea de protejare a mediului înconjurător luptă împotriva abundenţei artificiale create de logica nerestricţionată a pieţei. Eliminarea pseudoabundenţei şi a pseudoindigenţei este exact ceea ce trebuie făcut pentru ca umanitatea să fie sustenabilă în această etapă. Aşa cum au subliniat Richard Stallman şi alţii, drepturile de autor şi drepturile de patent au ca scop explicit să inhibe cooperarea liberă şi implicarea culturală a indivizilor creativi şi sunt la fel de periculoase pentru dezvoltarea viitoare a omenirii ca şi distrugerea biosferei.

În sfârşit, reglarea balanţei între un regim în care se recunoaşte insuficienţa materială şi un regim în care se recunoaşte abundenţa imaterială nu poate fi separată de eforturile forţelor sociale de a obţine mai multă dreptate socială, prin aceasta legând noile forţe ale gratuităţii, participative şi orientate către obţinerea de bunuri comune, de mişcările de emancipare socială.

Există aşadar un potenţial uriaş pentru o astfel de mişcare reînnoită de emancipare a omului, care să se alinieze la valorile noilor generaţii de tineri şi să obţină avantajul pe termen lung pe care neoconservatorii l-au obţinut din anii ‘80 încoace.

Concluzie: ce e de făcut?

Să recapitulăm câteva dintre ideile de mai sus şi să vedem cum se intersectează mişcarea împotriva insuficienţei create în mod artificial cu cea pentru sustenabilitate.

Trăim într-o economie politică în care lucrurile stau exact pe dos.

Ne închipuim că lumea noastră naturală este infinită şi că putem, prin urmare, avea un sistem economic bazat pe creşterea infinită. Dar, cum lumea materială este finită, ea e bazată pe o pseudoabundenţă.

Şi mai credem că nu trebuie introdusă insuficienţa artificială în lumea producţiei imateriale, care să împiedice curgerea liberă a culturii şi a inovaţiei sociale, bazată pe cooperarea liberă, prin crearea de obstacole generate de proprietatea intelectuală protejată de stat.

Avem nevoie în schimb de o economie politică bazată pe recunoaşterea indigenţei din domeniul material şi pe conştientizarea abundenţei din domeniul imaterial. Inovaţia complexă necesită lucrători creativi şi autonomi, nestingheriţi în abilitatea lor de a împărtăşi cunoştinţele şi a învăţa unii de la alţii.

În lumea producţiei imateriale, de software, texte şi proiecte, costurile de reproducere sunt marginale şi observăm cum apare aici producţia în parteneriat non-reciprocă, în care oamenii se angajează voluntar în crearea directă de valoare de întrebuinţare, profitând la modul general de bunurile comune, fără o reciprocitate specifică.

În lumea producţiei materiale, unde avem indigenţă iar costurile trebuie să fie compensate, o astfel de non-reciprocitate nu este posibilă, avem deci nevoie de noi tipuri de schimb neutru de tipul pieţelor sau de alte tipuri de reciprocitate.

În sfera producţiei imateriale omenirea învaţă legile abundenţei, pentru că bunurile non-rivale câştigă în valoare prin partajare. În această lume, evoluăm către licenţe non-proprietare, către tipuri de producţie participative şi către forme de proprietate orientate către bunurile comune. Apar noi forme pozitive de retribalizare bazată pe afinităţi.

Dar în lumea bunurilor materiale insuficiente ne aşteaptă o serie de crize ale indigenţei (încălzirea globală fiind doar una dintre ele) care duc la emergenţa unor forme negative de tribalizare competitivă.

Logica abundenţei are potenţialul de a ne conduce spre reorganizarea lumii la un nivel mai mare de complexitate, determinată în principal de logica partenerială.

Logica insuficienţei are potenţialul de a ne conduce la războaie generalizate pentru resurse, la coborârea la o formă inferioară de complexitate, la o nouă epocă întunecată, aşa cum a fost cazul după dezintegrarea Imperiului Roman.

Provocarea este aşadar să folosim logica emergentă a abundenţei şi să o injectăm în lumea insuficienţei.

Este aceasta o speranţă realistă?

În lumea imaterială a abundenţei, partajarea nu este problematică, iar expansiunea tipurilor non-reciproce de producţie este foarte probabilă. „Împreună ştim totul“ este un ideal pe care îl putem atinge.

În lumea materială a insuficienţei, abundenţa se traduce prin trei concepte-cheie care pot schimba conştiinţa umană şi, deci, practicile economice. Noţiunea „împreună avem totul“ nu pare să fie un ideal care poate fi atins, aşa că avem nevoie de concepte de tranziţie.

Primul concept este distribuirea generalizată. Aceasta înseamnă că în locul abundenţei avem o împărţire a resurselor fizice şi a mijloacelor fizice de producţie, astfel încât indivizii să se poată implica şi să poată acţiona în mod liber. Aceasta este o economie care se îndreaptă către un tip de piaţă în parteneriat, aşa cum este comerţul echitabil (un mecanism al pieţei supus arbitrajului în parteneriat al producătorilor şi al consumatorilor, care sunt văzuţi ca parteneri), antreprenoriatul social (folosirea profitului pentru progresul societăţii). Tendinţele obiective către miniaturizarea mijloacelor fizice de producţie fac din acestea o posibilitate deosebită: computerul personal permite existenţa unor proiectanţi individuali; proiectarea şi crearea rapidă de unelte diminuează avantajele producţiei industriale pe scară largă şi aceleaşi avantaje le au fabricanţii individuali. Împrumuturile sociale creează o partajare a capitalului financiar; iar producţia socială directă de bani prin intermediul software-ului nu este departe de a fi realizată în diferite părţi ale lumii (vezi lucrările lui Bernard Lietaer). Dacă, într-adevăr, insuficienţa resurselor va contribui la scumpirea energiei şi a materiilor prime, o relocare a producţiei este foarte probabilă, iar tipurile de producţie în parteneriat vor fi mult mai frecvente.

Al doilea concept este sustenabilitatea. Deoarece un sistem de creştere continuă nu poate rezista la nesfârşit, trebuie să înaintăm către noi concepte de piaţă, aşa cum sunt descrise de şcolile de gândire ale capitalismului natural (David Korten, Paul Hawken, Hazel Henderson), ale capitalismului 3.0 (propunerea lui Peter Barnes de a folosi fondul ca formă de proprietate, pentru că impune păstrarea capitalului), ale proceselor de proiectare şi producţie holistică („cradle to cradle“) care nu generează reziduuri. Trebuie să înaintăm către o economie stabilă (Herman Daly), care nu e neapărat statică, dar în care nivelul producţiei depinde de abilitatea noastră de a regenera resursele naturale.

Al treilea concept este cel al suficienţei sau „plenitudinii“. Abundenţa are o parte obiectivă, dar şi una subiectivă. În economia materială, creşterea infinită trebuie să fie înlocuită de suficienţă, de conştientizarea faptului că statutul şi fericirea oamenilor nu mai pot fi dependente de acumularea materială infinită şi de supraconsum, ci de acumularea şi creşterea imaterială. Să avem suficient pentru a ne afirma şi realiza ca indivizi creativi şi cooperanţi, recunoscuţi în diversele comunităţi parteneriale.

Doar o economie bogată în experienţe poate evita o cultură a frustrării şi sacrificiilor, precum şi nefericirea pe care acestea ar atrage-o după ele. Această economie bogată în experienţe nu va fi, totuşi, creată doar prin francize intelectuale, ci şi prin producţia socială directă de valoare culturală. Afacerile şi comunităţile în parteneriat, permise şi încurajate de statul partener, vor trebui să creeze un larg evantai de valori imateriale, şi cu cât va fi mai densă valoarea imaterială a vieţii, cu atât mai uşoară va fi detaşarea noastră de simpla posesie.

Scenarii pentru actuala criză

Cum afectează actuala criză, care a început odată cu colapsul financiar din toamna lui 2008, viziunea de mai sus, elaborată înainte de această apariţie non-liniară a crizei?

Sunt două moduri în care putem interpreta criza. Primul este inspirat din lucrările Carlotei Perez pe tema ciclurilor lungi şi constă în a vedea în criza actuală sfârşitul unui ciclu început în 1945, care a cunoscut mai întâi o etapă de creştere spectaculoasă de 30 de ani, apoi o etapă neoliberală, de creştere mai lentă, bazată pe îngheţarea salariilor şi pe consumul pe datorie, finanţat de noile puteri asiatice. Pe măsură ce acest model şi baloanele financiare pe care le-a creat se prăbuşesc, ne putem aştepta, după o perioadă de declin care va dura cel puţin un deceniu, la o nouă etapă de expansiune a capitalismului, bazată pe capitalismul verde şi pe schimbarea instituţiilor prin revoluţia internetului (proces care s-a petrecut doar în societatea civilă şi la periferia sistemelor instituţionale, fără să rezulte un echilibru). În acest scenariu, noua structură de cereri sociale, generată de apariţia proceselor în parteneriat, ar impune un nou pact social, permiţându-i creşterea de la actuala etapă incipientă la un nivel de parteneriat la sfârşitul următoarei etape de creştere. Dacă interpretarea noastră asupra imposibilităţii creşterii într-un sistem natural finit este corectă, atunci eşecul final al capitalismului, sub forma lui verde, va pregăti terenul pentru o etapă de tranziţie, în care sistemele de parteneriat vor deveni nucleul noii societăţi, aşa cum am explicat mai sus. Am numit aceasta drumul lin către societatea partenerială, căci, în ciuda momentelor ciclice de criză, tranziţia poate fi totuşi lentă, înlocuind vechile structuri la un nivel foarte ridicat de productivitate, minimizând suferinţa socială.

De la acest scenariu sunt posibile două abateri. Prima ar fi nereuşita administraţiei Obama de a reforma structural sistemul şi de a distruge puterea castei financiare de prădători, sărăcind astfel posibilităţile statului până acolo încât să nu mai rămână mijloace pentru politicile sociale, ceea ce va duce la o dislocare globală şi la o revenire a omenirii la comunităţile elastice, care folosesc modele inspirate din procesele parteneriale la scară locală. A doua abatere se referă la efectele combinate ale problemelor structurale ale capitalismului ca sistem, nu doar la ciclurile lungi ale acestuia. În acest scenariu, problemele din ce în ce mai acute legate de schimbările de climă, de epuizarea petrolului şi a resurselor vor deveni severe şi nu vor permite generaţiilor următoare o nouă etapă de expansiune. Acest element, combinat cu primul, poate conduce la dislocarea globală şi la scenariul comunităţilor elastice, implicând o evoluţie mai dificilă către societatea partenerială, în contextul unei imense suferinţe sociale.

Relaţia cu fostul scenariu marxist al schimbării sociale

Toate cele de mai sus pot fi citite ca un argument împotriva fostelor teorii marxiste ale schimbării sociale.

Aş expune pe scurt atitudinea politică a mişcării socialiste: muncitorii au nevoie să preia puterea, apoi vor schimba societatea într-o nouă structură socială, economică şi politică.

Dar tranziţiile de la o formă de civilizaţie la alta nu s-au petrecut niciodată astfel.

Schimbarea de la sclavagism la feudalism s-a produs pentru că proprietarii de sclavi, fără îndoială sub presiune (de exemplu, sub presiunea unor revolte ale sclavilor în contextul colapsului infrastructurii statale) au început să îşi transforme sclavii în coloni, iar în momentul în care un număr din ce în ce mai mare de proprietari au făcut asta, s-au creat condiţiile pentru o etapă de tranziţie către feudalism. Schimbarea fundamentală s-ar putea produce datorită congruenţei unei mulţimi de schimbări în sânul producătorilor, dar şi al administratorilor şi al celor care au profitat de pe urma producţiei.

Schimbarea de la feudalism la capitalism s-a petrecut deoarece, în contextul crizei feudalismului de după secolul al XVI-lea, unii nobili întrezăreau productivitatea superioară a întreprinderii capitaliste şi s-au alăturat unor astfel de proiecte, lăsându-şi în urmă semenii legaţi de pământ. Cum criza s-a accentuat şi noua clasă capitalistă a devenit puterea dominantă, revoluţiile politice au încheiat etapa de tranziţie.

Socialismul nu a avut un tip de producţie superior care să fi schimbat societatea capitalistă din interior şi să o pregătească pentru tranziţie.

În schimb, hiperproductivitatea producţiei în parteneriat şi-a creat deja o clasă de capitalişti reticularhici, care investesc în producţia socială şi preiau deja puterea prin administraţia Obama. Investind în forme hibride de producţie în parteneriat, ei întăresc în mod paradoxal logica postcapitalistă în sânul societăţii capitaliste. Ceea ce duce la schimbare este congruenţa dintre producătorii în parteneriat şi capitaliştii reticularhici, iar în final schimbarea va determina germenii producţiei în parteneriat să se ridice la nivelul de paritate, conducând cel mai probabil către etapa finală a tranziţiei.

În cadrul unui sistem în declin şi aflat în criză, care distruge biosfera, forţele sociale congruente ale producătorilor în parteneriat şi capitaliştilor reticularhici creează condiţiile pentru o etapă ulterioară de schimbări.

Lupta politică se poartă astăzi pentru a ajuta comunităţile partajante să se apere şi să îşi promoveze interesele în faţa proprietarilor de platforme; şi de a ajuta comunităţile autonome de producători în parteneriat orientate spre crearea de bunuri comune să îşi menţină autonomia pe măsură ce cooperează cu mediile de afaceri, schimbând prin aceasta înseşi practicile corporaţiilor.

Aşadar, în cadrul sistemului vechi se creează noi modele, iar aceste modele încep să interacţioneze în mod sinergic pentru a forma un set alternativ de practici sociale.

Pe măsură ce această sferă creşte, ea creează o alternativă vie la sistemul global decadent, formând o alternativă reală care poate inspira mişcări sociale încă înrădăcinate în lumea capitalistă a muncii, creând condiţiile pentru transformări politice şi sociale ale structurii principale a societăţii.

O astfel de schimbare, dacă apare, va fi echivalentă cu ceea ce ştim noi despre etapele de tranziţie din trecut.

(http://p2pfoundation.net) (trad. de Mihai Ciolan)

Notes

[1] Organizaţia sau asociaţia „for benefit“ este o nouă formă de organizare economică, cea de-a patra, pe lângă organizaţiile pro-profit, non-profit şi guvernamentale. Are un obiectiv social de tip non-profit dar este organizată ca una pro-profit, ceea ce îi permite mai multă flexibilitate şi evitarea limitărilor la care sunt supuse organizaţiile non-profit (n. trad.).

[2] http://www.gnu.org/copyleft/gpl.html.

[3] http://creativecommons.org.

[4] http://www.benkler.org/Common_Wisdom.pdf.

[5] Termenul crowdsourcing, creat în anul 2006 de Jeff Howe, redactor la revista nord-americană Wired, din crowd „mulţime, grup“ şi outsourcing „subcontractare, externalizare“, desemnează modalitatea de identificare a unei soluţii prin enunţarea problemei şi invitarea masei de utilizatori ai internetului să propună rezolvări, recompensa acordată câştigătorului fiind mult mai mică decât suma pe care ar fi cerut-o un expert (n. trad.).

[6] http://www.fims.uwo.ca/people/faculty/dyerwitheford.

[7] http://www.zopa.com/ZopaWeb.

[8] http://blog.p2pfoundation.net/category/cognitive-capitalism.

[9] http://www.wiki-brest.net/index.php/Territoires_Sonores.

[10] http://capitalism3.com.

[11] http://www.skybook.org/skytrust.html.